America lui Marlon Brando

11 Mar 2024 | scris de Marian Nazat
America lui Marlon Brando

America lui Marlon Brando e una dezbrăcată de accesoriile propagandistice înșelătoare. Iar ceea ce rămâne nu-i deloc o priveliște atrăgătoare, dimpotrivă! Fiindcă, de pildă, „în Statele Unite ni se pare că avem  la dispoziţie aproape orice - și subliniez expresia «ni se pare». Avem case mari și mașini, tratament medical de calitate, avioane, trenuri și monorailuri; avem computere, linii de comunicaţii bune, mult confort şi tot felul de servicii. Dar unde ne-au dus toate acestea? Deținem o mulțime de bunuri materiale, dar o societate bună produce oameni fericiţi, iar eu cred că noi producem mai mulți oameni nefericiți decât orice alt loc de pe pământ. Am călătorit în multe locuri din lume, și n-am văzut niciodată oameni atât de nefericiți precum cei din Statele Unite. Avem de toate, dar de fapt n-avem nimic, şi întotdeauna vrem mai mult. Alergând după succesul material, care este măsura culturii noastre, am renunțat la orice altceva. Am pierdut capacitatea de a produce oameni veseli. Fuga după bunurile materiale a devenit rațiunea noastră de a trăi, și nu bucuriile vieţii ca atare. În Tahiti există mai multe feţe surâzătoare pe kilometru pătrat decât în orice alt loc pe care l-am vizitat, în timp ce noi l-am trimis pe om pe Lună, dar producem oameni frustrați și mânioși. Deja îi aud pe unii cititori zicând: «De ce vrei să ponegreşti America, Marlon? Doar aici ţi-a mers destul de bine!»“[1]

Strasurile strălucitoare au fost și sunt confecționate în fabrica de visuri de la Hollywood și nu numai, studiouri a căror deviză este de-un pragmatism  dezarmant: „Nimeni n-a pierdut vreodată bani subestimând gustul publicului american.”[2] Apropo,  „Hollywoodul a fost întotdeauna o comunitate evreiască; a fost construit de evrei și până în ziua de astăzi este condus în bună parte tot de ei. Dar mult timp a fost puternic antisemit într-un fel pervers, în special înainte de război, când actorii evrei trebuia să-și ascundă înfățișarea dacă doreau o slujbă. E de înţeles de ce acești actori erau înspăimântați. Pe când debutam în teatru, am auzit în mod constant de impresari care propuneau un actor sau o actriță pentru un rol, îi duceau la teatru pentru audiție și apoi îl auzeau pe producător zicând:

- Grozav. Mulţumesc foarte mult. O să vă sunăm noi.

După ce actorul pleca, impresarul întreba:

- Ei bine, Al, ce crezi?

- Minunat, spunea producătorul. A fost grozav, dar prea arată a evreu.

Dacă «arătai a evreu», nu primeai rolul și nu puteai să-ți câştigi existența ca actor. Trebuia să arăţi precum Kirk Douglas, Tony Curtis, Paul Muni sau Pauletre Goddard și să-ţi schimbi numele. Ei erau evrei, dar nu arătau a evrei, și se camuflau sub nume neevreiești.

Astfel, Julius Gaefinkle a devenit John Garfield, Marion Levy a devenit Paulette Goddard, Emmanuel Goldenberg a devenit Edward G. Robinson, iar Muni Weisenfreund a devenit Paul Muni. Lucrurile s-au schimbat ulterior, când oameni ca Barbra Streisand au spus: «Să fiu a dracului dacă-mi schimb numele. Sunt evreică şi sunt mândră de asta». Acum, evreii nu mai trebuie să-și opereze nasul pentru a primi o slujbă, dar Stella a trăit într-o altă perioadă. Fusese la Hollywood, făcuse trei filme și-și schimbase numele de familie în Ardler, sperând că asta o s-o ajute, dar avea un nas ascuţit, acvilin, care o făcea să «arate a evreică». Și l-a operat, şi rezultatul a făcut-o să arate ca o neevreică, dar producătorii au continuat să spună că arăta prea semită pentru a-i oferi rolurile pe care talentul ei le merita și care ar fi făcut-o vedetă.”[3]  Și tot în vremea aia, povestește actorul, „într-o după-amiază, am intrat într-un mic restaurant de la intersecția Străzilor 4 și 7 și m-am așezat lângă doi bărbați. Când am început să discutăm, unul din ei vorbea cu un accent texan foarte pronunțat, așa că l-am întrebat de unde este.

- Din New York, mi-a spus.

- Și cum ai căpătat accentul ăsta texan?

- Am fost în armată.

- Şi cum Dumnezeu te-ai pricopsit cu un accent texan în armată? Sunt sigur că aveam o expresie uimită pe față.

- Era pentru protecţie, spuse el, pentru că, în armată, dacă erai evreu, ți se dădeau tot felul de porecle, toată lumea râdea de tine şi-ţi făcea zile fripte. Așa că am pretins că sunt texan.”[4]

         Paralela între Mafie, CIA și  politicieni este de ținut minte și de reflectat îndelung:  „În perioada în care am făcut filmul (n.m. Nașul), la începutul anilor 1970, mai tot ce se putea vorbi despre Mafie se putea spune și despre alte grupări din SUA. Era vreo diferenţă între crimele Mafiei și «Operațiunea Phoenix», programul de asasinate ale CTA în Vietnam? Ca și în cazul Mafiei, nu era vorba decât de afaceri, de nimic personal. Sigur că exista multă imoralitate în cadrul Mafiei și multă violenţă, dar, în esență, ea era o afacere; în multe privințe nu funcţiona diferit de anumite corporaţii multinaționale, care aruncau cu bună știință produse toxice în apele reziduale. Poate că Mafia a omorât o mulţime de oameni în lupte intestine, dar, în timp ce noi turnam filmul, reprezentanţii CIA se ocupau cu drogurile în Triunghiul de Aur[5], torturau oameni pentru a obține informaţii și îi asasinau cu mult mai multă eficiență decât Mafia. Nu văd vreo diferență între asasinarea unor gangsteri ca Joey Gallo[6] și cea a fraţilor Diem din Vietnam[7], cu excepţia faptului că țara noastră a făcut totul cu mai mare ipocrizie. Când Henry Cabot Lodge[8] a apărut la televizor și a explicat moartea fraţilor Diem, toată lumea știa că minte de îngheaţă apele, dar oamenii n-au pus nicio întrebare, deoarece toţi credeam în mitul conform căruia SUA erau o mare  naţiune,  care   n-ar fi făcut niciun lucru imoral. În multe privinţe, mafioții trăiesc după un cod mai strict decât președinții și alți politicieni; mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, în loc să-i punem să jure pe Biblie, le-am cere politicienilor să promită să fie cinstiţi cu prețul de a i se băga picioarele în ciment şi a fi aruncaţi în râul Potomac dacă o iau pe de lături. Corupţia politică ar scădea dramatic!”[9] Oare?  Am serioase îndoieli, corupția  politică e cu neputință să scadă în  societățile clădite pe atracția irezistibilă și maladivă a capitalului!

De aceea,  „în Christian Diestl am vrut, de asemenea, să arăt cum oameni ca Johnson și McNamara au adesea un simț al dreptăţii și un idealism  atât de prost înțelese, încât cred sincer că acţiuni inerent imorale sau greșite sunt justificabile, comit fapte teribile pentru a-și atinge scopurile, iar apoi le legitimează fără probleme. Participanții la programul CIA în Vietnam, denumit «Operaţiunea Phoenix», au fost responsabili de torturarea și asasinarea a sute de oameni. Un  om al CIA, care cunoștea bine programul, mi-a spus odată că, dacă vreo persoană apărea într-un computer ca membru al Vietcongului, numele ei era apoi trimis mai multor plutoane de asasinare, și omul era ucis; totuşi, o bună parte dintre ei nu făceau parte cu adevărat din Vietcong, numele lor fuseseră introduse pe liste din greșeală sau deoarece cineva le purtase pică. Omul de la CIA spunea  că se plânsese de asta unei persoane importante din agenție și  răspunsul fusese: «Uite ce-i, inocenți sunt uciși în toate războaiele. Dacă nimerim măcar unul din patru vinovat, e OK. Restul pur și  simplu trebuie sacrificați; e  război». Acest lider era un catolic fervent care  fusese antrenat să-şi facă treaba fără remușcări, dar cât de  diferit era el de Heydrich sau Himmler?

Oamenii pot fi învățați să facă orice. O crimă comisă în numele țării e numită patriotism. Înainte să-i trimită pe tineri în Vietnam,  armata le spăla creierul, făcându-i să creadă că erau de partea binelui. Marina trimitea tineri la Camp Pendleton, îi izola și îi făcea să intre într-un fel de transă prin indoctrinare, crearea de reflexe condiționate şi antrenament. Dacă li se spunea să facă ceva, o făceau, la fel ca pușcașii marini din cel de al Doilea Război Mondial în Saipan, care, când li s-a cerut să arunce bombe incendiare în peșterile în care se ascunseseră femeile şi copiii, au făcut-o fără să pună întrebări, fără remușcări sau vreun sentiment de vinovăţie. Au folosit aruncătoare de flăcări ca să ardă oamenii de vii, tot așa cum piloţii noştri au exterminat civilii vietnamezi folosind napalm și bombe antipersonal care ciuruiau trupurile cu mici săgeți ascuţite proiectate să rănească haotic și violent, ucigând cu mai mare eficienţă. Soldaţii care i-au masacrat pe sătenii din My Lai nu erau mai răi decât nemții care comiseseră atrocități în cel de al Doilea Război Mondial.

Fuseseră doar programaţi să devină prădători feroce. În unități ca Fort Bragg și Fort Benning, soldaţii noștri au fost îndoctrinaţi cu  același crez ca şi Christian Diesil: «Ţara mea, la bine și la rău; când ţara mă cheamă, îmi voi face datoria; voi face orice».“[10] A face orice pentru țara ta este sloganul sub care totul e permis, din păcate,  iar istoria ne dovedește asta cu asupra de măsură...

         O altă pagină din existența yankeilor:  „Timp de mai mult de cincizeci de ani, Războiul Rece a dominat vieţile noastre ca un cer prevestitor de furtună, iar comunismul a fost învinuit pentru toate relele din lume. Acum, când Războiul Rece s-a terminat, lumea se fărâmițează și conflictele etnice au erupt peste tot, inclusiv pe străzile din Statele Unite, unde sărăcia, crima, violenţa și nedreptatea sunt endemice. Obsesia noastră cu comunismul acoperise putreziciunea unui sistem politic și economic de care eram nespus de mândri. De-a lungul istoriei, a existat iluzia că, atunci când omul «va progresa» suficient, tehnologia avansată îl va ajuta să comunice mai bine, astfel încât conflictele și neînțelegerile dintre noi vor înceta. Dar acum, că avem antenă de satelit, acoperire globală prin CNN, televiziune interactivă, telecomunicaţii instantanee, cel mai sofisticat echipament și cercetările de medicină legală ale corporației Rand[11], situația noastră este mai proastă decât oricând.”[12] Atunci, „Comitetul pentru Activități Antiamericane din cadrul Camerei Reprezentanţilor era condus de J. Parnell Thomas, un stâlp al comunității noastre politice, care mai târziu a fost trimis la pușcărie pentru fraudă. Ceilalţi membri ai comitetului erau mult mai preocupaţi să exploateze fascinația publicului faţă de Hollywood și să-și  facă publicitate decât de orice altceva.(…)

În acea perioadă, a coborî de pe trotuar cu piciorul stâng era motiv de suspiciune că ai fi fost membru al Partidului Comunist. Până în ziua de azi cred că am ratat la mustață instalarea fascismului în țara noastră.”[13]  Cum se ajunsese aici? Simplu, „la vremea aceea, Statele Unite tocmai ieșeau din era McCarthy, când viețile multor oameni fuseseră distruse pentru că mulți americani acceptaseră mitul că orice comunist - sau oricine băuse vreodată un pahar cu un comunist - era încarnarea răului, ignorând pericolul reprezentat de Joe McCarthy, care era o ameninţare mult mai mare decât oamenii pe care-i vâna.”[14]  Pfu, ce teroare...

 Ca și cea care i-a avut  captivi pe oamenii de culoare, actorul  confesându-se tulburător: „Am citit istoria oamenilor de culoare; am simțit  empatie faţă de ei și am încercat cât am putut să-mi imaginez cum ar fi să fiu în pielea unui negru - lucru care, desigur, este imposibil,  deși mi-a luat mulți ani să înţeleg asta. Am început să-i consider pe afroamericani un popor eroic, pentru enorma lor reziliență acumulată de-a lungul a aproape patru sute de ani. În ciuda sclaviei și a tratamentului îngrozitor la care i-au supus albii, ei n-au permis niciodată ca spiritul să le fie înfrânt. Prin toate nenorocirile şi greutăţile, și-au păstrat întotdeauna ceva al lor, chiar dacă a fost numai muzica sau religia. Au fost smulși din colibele lor din Africa, forţaţi să îndure în lanţuri o lungă călătorie către porturi, apoi întemnițați pe corăbii, înainte de a fi trimiși cine ştie unde pentru a fi vânduți. Au supraviețuit nu numai acestor încercări, dar și incertitudinii și șocului de a nu fi ştiut încotro se îndreptau şi ce avea să se întâmple cu ei odată ajunși acolo. Apoi, au fost aruncaţi în ceea ce trebuie să fi fost pentru ei o lume înspăimântătoare, cu o limbă, obiceiuri şi o cultură diferite. Familiile au fost despărțite și vândute stăpânilor de sclavi, care-i forțau să lucreze ca niște vite, dându-le să mănânce foarte prost. Au trebuit să trăiască în acest fel generație după generaţie, bătuți și tratați ca animalele. Cei care au supravieţuit trebuie să fi fost foarte puternici, și acesta este motivul pentru care am considerat întotdeauna că afroamericanii sunt diferiți de africanii nativi; strămoșii acestora au trebuit să îndure atât de mult, încât numai cei mai puternici au putut să supraviețuiască. Când Lincoln le-a dat negrilor așa-numita libertate, aceasta a fost transformată cu viteza luminii într-un sistem de dijme. Apoi, au apărut linșările, deposedarea de drepturile constituționale și celelalte tipuri moderne de sclavie. Negrii erau liberi, dar discriminarea era atât de completă și de insidioasă, încât nu era decât o altă formă de sclavie. Albii erau majoritari, iar negrii au fost învățați de la naștere să se considere inferiori. Ei simt acest lucru în fiecare zi. Nu li se oferă nicio speranţă, totuși au supraviețuit adversităţilor, îmbogăţindu-ne enorm cultura. Mare parte din umorul american provine de la negri, la fel și muzica. Negrii au învăţat lumea cum să danseze, de la jitterbug la rock'n'roll, și cred că au fost principalii responsabili de eliberarea americanilor de atitudinea puritană față de sexualitate care a apăsat asupra culturii noastre mare parte din secolul acesta și în secolul anterior[15] ! Ca și muzica, sexul a fost printre puţinele lucruri permise sclavilor, deoarece procrearea însemna obținerea unui nou sclav. Dansul și muzica le-au fost expropriate de albi, dar, prin intermediul lor, ei ne-au învățat pe noi și pe alții din toate colțurile lumii să fim conștienți de sexualitatea noastră și mai puțin inhibați în faţa impulsurilor care sunt o parte integrantă a fiinţei noastre.”[16]

Călătoriile prin lumea largă  l-au ajutat pe Marlon Brando să descopere „ceva foarte diferit; deși colonialismul era pe moarte, țările industrializate exploatau încă economiile fostelor colonii. Ajutoarele străine erau acordate în general pentru a servi propriilor lor scopuri politice, iar cei mai mulţi occidentali nu se deranjau niciodată să înveţe limba țărilor asiatice și locuiau în grupuri de vile închise ermetic, cu servitori, bourbon, birouri cu aer condiționat, petreceri pe banii firmei și cluburi numai pentru albi. O mulțime de funcționari de la centrele de ajutoare pe care i-am întâlnit păreau aroganți și condescendenți și aveau un aer de superioritate. Probabil pentru că Statele Unite deţineau mai multe televizoare și automobile, erau convinși că sistemul nostru era infailibil și că aveau misiune de la Dumnezeu să impună modul nostru de viață și altora. Eram încă un ignorant în ale diplomaţiei și în ipocrizia politicii externe americane, dar am avut impresia că mulţi dintre liderii politici pe care noi îi susțineam în aceste țări erau interesați numai de ei și de conturile lor în bancă. Locuiau în palate, în timp ce oamenii lor locuiau în cocioabe.”[17] De parcă acum ar fi altcumva...  Nimic nu s-a schimbat și  nici  că se va  schimba vreodată, mereu,  peștele mare îl va înghiți pe cel mic. Altfel nu se poate!

        

 

 

[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[2] H. L. Mencken, citat în aceeași carte. Jurnalist şi critic american (1880-1956), supranumit, pentru cinismul și spiritul său dezinhibat, „un Nietzsche american“. (n.red.)

 

[3] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[4] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[5] Zonă a Asiei, cu numeroase plantaţii de plante producătoare de droguri, cuprinzând Burma, Thailanda și Laos (n.red.)

[6] Joey Gallo, membru al familiei mafiote Protaci, criminal cu sânge rece, asasinat în 1972

[7] Ngo Dinh Diem, primul președinte al Republicii Vietnam (1955-1963), asasinat împreună cu fratele său în timpul unei lovituri de stat, cu știința și aprobarea serviciilor secrete americane (n.red.)

[8] Politician american, ambasadorul SUA în Vietnamul de Sud la vremea respectivă (n.red.)

 

[9] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[10] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[11] Colos american care realizează cercetări în cele mai variate domenii ştiinţifice (n.red.)

[12] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[13] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[14] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[15] E vorba, desigur, de  secolele XX și, respectiv, al XIX lea (n.red.)

[16] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[17] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

Alte stiri din Editorial

Ultima oră